.

.

marți, 11 februarie 2014

11 februarie_zi de cosmar!

Cea mai de cosmar zi a vietii mele! Credeam ca am avut zile mai triste in viata asta, insa, niciuna nu se poate compara cu cea de astazi. Si oricat de bine-explicate ar fi fost lucrurile, tot nu ar fi fost pe intelesul meu. Iubitul meu a fost operat astazi la plamanul drept. O operatie foarte grea, a doua dupa inima si a doua pentru el. Acum 4 ani a avut aceasi chestie la plamanul stang, dar nu eram impreuna atunci. Mult timp mi-a povestit voit sau nevoit despre experienta neplacuta prin care a trecut si nu imi imaginam vreodata ca voi trece si eu prin asta, sa ii simt durerea si mai ales sa il vad in starea in care e si acum. La ora 9 a intrat in operatie... nu am stiut nimic de el pana la ora 11 cand a iesit. O eternitate inseamna asta pentru mine. Singurul lucru pe care doream sa il aud era ca totul a decurs bine si ca pot sa il vad si eu un minut la reanimare. Stiam ca doar familia are voie sa intre in sala aceea si ca oricat de apropiat ar fi altcineva de el, nu are voie sa intre acolo. Asta era cumplit pentru mine.. Este cu totul altceva sa il vezi, sa vezi cu ochii tai ca e bine, ca vorbeste, ca te priveste in ochi... Si este altceva sa te sune cineva si sa te anunte ca e bine si atat. Face parte din sufletul meu, e sufletul meu, e partea care ma completeaza si fara de care nu mai vreau sa traiesc. Nu credeam ca atat de repede, la doar 21 de ani pot spune aceste cuvinte mari, dar cu el mi-e imposibil sa spun altceva. Ora de vizita era de la 15 la 16, timp in care eu eram inca la munca. M-am invoit 10 minute cand m-a sunat mama lui sa imi spuna ca pot sa intru si eu sa il vad putin. Am alergat intr-un suflet spre spital. Alergam asa tare incat la un moment dat nu-mi mai simteam picioarele, dar nu conta. Aveam o arsura in piept care imi dadea impresia ca imi explodeaza si mie plamanii daca nu ma opresc. Si nu ma opream! Vroiam sa fiu langa el si orice secunda era importanta si riscam sa nu ma mai lase sa intru. Am ajuns in sfarsit acolo, mama lui mi-a luat jacheta ca sa pot cand intru in salon sa imi iau halatul albastru pe mine. El nu stia ca voi merge, nu i-a spus nimeni. S-a bucurat foarte tare, a fost o surpiza. Am simtit ca a completat inima cu ultimul colt din puzzle care eram eu. Fara vizita mea, inima lui nu era completa. Am stat 50 secunde pe ceas, pentru ca a venit o nebuna care m-a dat afara repede. Dar nu a contat pentru mine, eram cea mai fericita ca l-am vazut si l-am pupat. Am iesit afara unde ma asteptau ai lui si am izbucnit intr-un plans isteric de neoprit, mama lui ma tinea in brate si incerca sa imi spuna ca ce a fost mai greu a trecut. Abia am reusit sa ma opresc din plans si m-am dus din nou la munca, de unde abia asteptam sa plec ca sa merg la biserica sa pot sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru noi!