.

.

marți, 16 septembrie 2014

Ne invartim in cerc!

Lumea nu este decat un spatiu plin de oameni insipizi si impersonali. Naivi si artificiali. Toate eforturile mele de a intra in lumea ta, s-au lovit ca valurile de stanci. Se lovesc, se sfarsesc si revin la acelasi curs. Urla in mine neputinta de a ma exterioriza, de a spune ceea ce-mi doresc, ceea ce este gresit sau corect. Nu rezist sa te vad falsificandu-ti dorintele puternice.. Si nu te mai pot privi in ochi pentru ca mi-e frica. Mi-e frica de reactia ta si a celor din jur. Daca mi-as sparge viata ca pe o sticla, voit sau nevoit, as fi in stare sa lipesc cioburile si sa merg mai departe cu capul sus. Pe alta parte sufletul imi spune sa construiesc un zid al asteptarii vesnice si sa deschid ochii larg spre soare. Ma intreb daca vreau sa innebunesc cu tine sau fara tine. E greu, dar ma indrept totusi spre a innebuni cu tine! Aerul miroase a tine chiar si atunci cand nu esti. Miroase a tine cand vii si nu mai pleci. Imi amintesc cu emotii grave clipa cand ascultam ploaia deasa si zgomotoasa de afara si aerul nostru care devenise de nerespirat. Eram uda de ploaia infinita si rece care ma impiedica sa iti vad ochii mari si frumosi. Nici macar ea, ploaia, nu a reusit sa imi raceasca sangele fierbinte din vene. Vorbeam mult... Vorbeam ca sa imi ascund teama si sa nu ti-o transmit si tie. Sau poate vorbeam ca sa evit niste eventuale replici pe care mi le-ai fi putut spune si ar fi putut rani mai tare de atat! Era unul din putinele momente in care nu ma mai simteam "eu".Nu mai eram nici femeie, nici copil, nici apa, nici foc, nici buna, nici rea. Eram, insa, egoista si implinita! Profitam de un lucru pe care nici nu stiam ca mi-l doresc. Ma temeam sa nu ma innec. Asa ca am stat cuminte si am asteptat sfarsitul ploii. Urasc cand ma trezesc si imi dau seama ca totul a fost un vis urat!

marți, 11 februarie 2014

11 februarie_zi de cosmar!

Cea mai de cosmar zi a vietii mele! Credeam ca am avut zile mai triste in viata asta, insa, niciuna nu se poate compara cu cea de astazi. Si oricat de bine-explicate ar fi fost lucrurile, tot nu ar fi fost pe intelesul meu. Iubitul meu a fost operat astazi la plamanul drept. O operatie foarte grea, a doua dupa inima si a doua pentru el. Acum 4 ani a avut aceasi chestie la plamanul stang, dar nu eram impreuna atunci. Mult timp mi-a povestit voit sau nevoit despre experienta neplacuta prin care a trecut si nu imi imaginam vreodata ca voi trece si eu prin asta, sa ii simt durerea si mai ales sa il vad in starea in care e si acum. La ora 9 a intrat in operatie... nu am stiut nimic de el pana la ora 11 cand a iesit. O eternitate inseamna asta pentru mine. Singurul lucru pe care doream sa il aud era ca totul a decurs bine si ca pot sa il vad si eu un minut la reanimare. Stiam ca doar familia are voie sa intre in sala aceea si ca oricat de apropiat ar fi altcineva de el, nu are voie sa intre acolo. Asta era cumplit pentru mine.. Este cu totul altceva sa il vezi, sa vezi cu ochii tai ca e bine, ca vorbeste, ca te priveste in ochi... Si este altceva sa te sune cineva si sa te anunte ca e bine si atat. Face parte din sufletul meu, e sufletul meu, e partea care ma completeaza si fara de care nu mai vreau sa traiesc. Nu credeam ca atat de repede, la doar 21 de ani pot spune aceste cuvinte mari, dar cu el mi-e imposibil sa spun altceva. Ora de vizita era de la 15 la 16, timp in care eu eram inca la munca. M-am invoit 10 minute cand m-a sunat mama lui sa imi spuna ca pot sa intru si eu sa il vad putin. Am alergat intr-un suflet spre spital. Alergam asa tare incat la un moment dat nu-mi mai simteam picioarele, dar nu conta. Aveam o arsura in piept care imi dadea impresia ca imi explodeaza si mie plamanii daca nu ma opresc. Si nu ma opream! Vroiam sa fiu langa el si orice secunda era importanta si riscam sa nu ma mai lase sa intru. Am ajuns in sfarsit acolo, mama lui mi-a luat jacheta ca sa pot cand intru in salon sa imi iau halatul albastru pe mine. El nu stia ca voi merge, nu i-a spus nimeni. S-a bucurat foarte tare, a fost o surpiza. Am simtit ca a completat inima cu ultimul colt din puzzle care eram eu. Fara vizita mea, inima lui nu era completa. Am stat 50 secunde pe ceas, pentru ca a venit o nebuna care m-a dat afara repede. Dar nu a contat pentru mine, eram cea mai fericita ca l-am vazut si l-am pupat. Am iesit afara unde ma asteptau ai lui si am izbucnit intr-un plans isteric de neoprit, mama lui ma tinea in brate si incerca sa imi spuna ca ce a fost mai greu a trecut. Abia am reusit sa ma opresc din plans si m-am dus din nou la munca, de unde abia asteptam sa plec ca sa merg la biserica sa pot sa ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru noi!

vineri, 17 ianuarie 2014

De neconceput! De neiertat!

Am asteptat momentul acela... ani! Am crezut ca mi-a uitat pana si numele. Apoi am vrut sa cred ca am intrat in cutia cu amintiri langa alte pierderi ale sale. Nici in ziua de azi nu vreau sa cred toate cele spuse mai sus. Nu am vrut sa cred pentru ca.. nu doar am vazut, ci am si simtit cata iubire a putut avea pentru mine aceasta persoana. Si mai mult decat atat, sentimentul era reciproc. Mi-a fost ca a doua mama, sau poate chiar mai mult. M-a ajutat, mi-a dat sfaturi, m-a iubit! Chiar si dupa! Azi aveam ocazia dupa atata timp sa o vad, sa o strang in brate.. Nu vreau sa vorbesc din filme, dar poate destinul a vrut sa fie asa. S-a intamplat sa fiu DOAR AZI schimbul 2 pentru ca am avut treaba de dimineata. Cand am ajuns la munca, mi-a spus colega mea ca m-a cautat cineva. M-am uitat mirata si am cerut detalii..... Mi-a spus ca era o doamna blonda, eleganta si frumoasa care a intrebat cu zambetul pe buze de mine.... Colega mea i-a spus ca astazi sunt schimbul 2 dar sa ii spuna cine m-a cautat ca imi va transmite. Dupa ce am ascultat tensionata toata povestea, i-am spus colegei ca stiu despre cine e vorba. A asteptat sa vada daca stiu cu adevarat, iar dupa ce mi-a confirmat ca e asa am inceput sa plang si m-am intristat foarte tare. Tremuram de emotii, de oftica, de neliniste si parca ma simteam si vinovata ca mi-am ratat sansa de a o vedea si a o strange in brate. Mi-e foarte dor de ea... Si nu pot explica in cuvinte cat de dor! Sunt sentimente care nu vreau sa le ascund de nimeni pentru aceasta persoana minunata care merita sa fie iubita si respectata din plin! Mi-e rusine sa o sun sau sa o vizitez din cauza intamplarilor placute sau mai putin placute din viata noastra. Si imi pare atat de rau pentru ca am pierdut-o, dar tot atat de bine imi pare ca nu m-a uitat.. si poate o sa mai treaca pe la mine si atunci o voi vedea. Pana atunci ramane sa fac ce stiu mai bine... sa astept!