Asta-i pentru tine!

Asta-i pentru tine, om! Da, pentru tine! Tu, cel care te numeri printre cei care fac parte din viața mea. Nu mulți au șansa asta. Doar cei cu sufletul frumos. Doar cei care nu-s perfecți, cei care mai greșesc din când în când și care recunosc. Nu doar cei asumați, dar cei care au curajul sa exprime cu voce tare.

Asta-i pentru tine, Om!

Nu conteaza cine ești, care este numele tău, religia ta, starea civilă, culoarea pielii sau numărul de la pantofi. Nu contează IQ-ul tău sau cât de pretențios ești la mâncare. Apropo.. Știi să gătești?

Să-ți spun despre mine. Sunt om, la fel ca tine. Nu sunt nici pe departe perfectă, nu-s frumoasă, nu-s nici înger pe pământ. Am greșeli cu sutele de mii, defecte tot atâtea. Regrete am puține. Dar cel puțin Sfântul Petru va știi cine sunt.
Uneori, par un om puternic. Ai putea crede că nu mă doboară nimic, alteori mă pierd, sunt vulnerabilă in fața unor oameni despre care nu știu nimic, sau in fața altora despre care știu totul.

Să-ți mai spun despre mine.. Acum sunt entuziasmată.. Voi profita de asta. Peste cinci minute s-ar putea să nu mai pot scoate un cuvânt sau voi începe să plâng. Dar dacă ai fi în fața mea, aș avea grijă să nu observi asta și mi-aș ascunde lacrimile sub o mască plină cu zâmbete. Te-aș face să crezi că sclipirea din ochii mei este una de copil naiv, netrecut prin viață, neștiind ce înseamnă tristețea, frustrările și lipsa puterii asupra oricărui examen al vieții prin care trebuie să trecem singuri.. De cele mai multe ori.

Ce să-ți mai spun? Sunt un om simplu. Care vrea să pară complex și complet. Vreau să dau mereu răspunsuri concludente cu explicații peste limită. Vreau să fiu cea mai bună. Nu te gândi.. nu-mi iese de fiecare dată dar și când se întamplă mi se umple sufletul de bucurie! Alteori, sfârșesc în lacrimi infinite, gânduri, încărcături emoționale, întrebări ale căror răspunsuri nu există, de multe ori din vina mea. Pentru că nu mereu am curajul să pun întrebări. Și știi cum se spune... bate fierul cât e cald. Uneori, finalul este dureros și dezamăgitor pentru că n-ai curaj să-ți afli răspunsurile.

Am impresia că am un amalgam de vise neîmplinite, milioane de sarcini nerealizate, sute de mii de răspunsuri în așteptare și pentru ce toate astea? Viața e atât de scurtă și noi vrem să fim atât de corecți. Dar ea este corectă cu noi? Cine garantează că în viața de apoi nu vom fi interogați pentru nenumăratele greșeli pe care le-am făcut? Sau cine garantează că vom fi întâmpinați cu aplauze pentru faptele bune pe care le-am făcut? Sau cine poate confirma că există viață de apoi? Cine știe dacă vom fi pedepsiți și cine știe dacă ^a gandi^ este sau nu un păcat și dacă ar trebui să ne îngrijorăm pentru ce va urma?
Nu iau mereu cele mai bune decizii și nu dau cele mai bune sfaturi. De fapt, eu nu dau sfaturi. Sfaturile sunt doar părerile altora. A spune ^nu^ - este un drept, nu o alegere.
Da, știu.... Iar vorbesc la general și nu întelegi prea multe. Promit că voi explica pe întelesul tău. Acesta e scopul meu. Ai răbdare.... vei înțelege.

Să-ți mai spun despre mine... Ție, Om frumos!

Am prostul obicei de a crede în oameni. În oameni buni, de regulă. Oameni calzi, blânzi și sinceri. Oameni în ochii cărora pot citi cu ușurință totul... Oameni care mai întâi gândesc, apoi rostesc - dacă este cazul - și în final aplică. Oameni spontani care fac ce le dictează inima, fără teama de a fi judecați. Cred despre ei că dacă mă deschid în fața lor, mă privesc așa cum sunt eu de fapt și mă vindecă de orice stare de neliniște. De fapt, sunt doar aparențe. Aruncă cu noroi în mine, conștient. Lasă loc de interpretări și, mai mult sau mai puțin îmi distrug reputația. Așa mai înțeleg eu uneori că niciun om nu-ți poate depozita secretele în sufletul lui, nici măcar dacă secretul tău este și secretul său.
Eu nu fug de mine, nu fug de sentimentele mele și nici nu le împărtășesc dacă nu este cazul. Mă deschid numai acolo unde simt că este loc și am cale liberă. Oamenii sunt subiectivi, la fel cum timpul este relativ. E de ajuns un cuvânt care să distrugă, în timp ce alt cuvânt poate să-ți schimbe viața.

Asta-i pentru tine, Om căruia îi e frică să greșească!

Nu mă înțelege greșit. Eu nu judec! Niciodată! M-am uitat în oglindă mai întâi.


Am citit atent... Bucățică cu bucățică agitația, stresul, bulversarea din ochii tăi - atât de străini, atât de disperați -, părerea de rău și mai ales cuvintele pe care le rosteai cu atâta greutate. Am simțit teama ta de a intra în această luptă și intenția de a mă face să înțeleg că ceea ce urma să se întâmple nu ducea spre bine. Că nu are sens să construim castele de nisip pe lângă ape. Am absorbit fiecare silabă ca pe o gură de oxigen, cu tărie, cu încredere de sine, curiozitate și mai ales cu teamă. Teama că ai fi putut rosti cuvinte greu de înțeles și de acceptat. (Cu toate că, nu vorbim despre o dramă. Vorbim despre ceva ce s-a produs din simpla compatibilitate. Atat! Și am alunecat.... ).
Nu aș fi vrut să vezi în fața ochilor tăi o femeie slabă, fără caracter, fără a știi să gestioneze o astfel de situație. Trebuia să fiu fermă, consecventă, fără a-mi arăta emoțiile... care parcă refulau ca o conductă... și încrederea mea începuse să scadă. Mă simțeam încărcată de păcate și nu înțelegeam de ce. Ce păcat este acela care n-a lăsat nici o urmă? Ce vinovăție este aceea care n-a lăsat dovezi?
Totuși, această circumstanță în care ne aflam și pe care am fost nevoiți să o creăm în scopul remedierii unei probleme inexistente, a dus, de fapt, la nesiguranța unor minți și curiozitatea despre ce ar fi putut fi, cât și de ce! Dar totul s-a risipit într-o secundă și am revenit cu picioarele pe pământ - ușurați oarecum - pentru că era stupid ceea ce se întâmpla și atât de lacomi de a ne îndepărta de această mișcare conștient-inconștientă, speriați și siguri că am luat cea mai bună decizie. Eu, izbită de ziduri, însă.
Dar sufletele bune au nevoie de durere. Uităm de rațiune și dăm vina pe suflet, pe instincte, pe priviri atât de lacome care transmit mai mult decât cuvinte. Acestea din urmă fiind, adesea, imposibil de controlat. Și, aparent, tăcerea e mai concludentă de cele mai multe ori, în timp ce cuvintele sunt doar gălăgie.

A trecut ceva timp... Credeam că dacă mă retrag, lucrurile vor reveni la normal. Dar se pare că nu! Tu ești altcineva... și asta aproape că mă ucide. Am vrut să știu motivul, însă, acum nu mai vreau. De teamă. Pentru că sufletul meu nu mai are nevoie de sare în momentele astea. Ai pus destulă când ai rostit ultimele cuvinte și ai plecat. Un lucru aș vrea totuși să știu... Oare ce a fost în sufletul tău în momentul în care ai închis ușa aia? Și dacă a fost ceva... atunci, Doamne! Cum două perechi de ochi pot face dragoste? Cum un om ca mine poate crede astfel de aberații? Totul e doar în mintea mea bolnavă și dorința de a trăi fericirea AIA! Totuși, am acel sentiment că există ceva în sufletul tău despre care nu știe nimeni. Îți mărturisesc că și în al meu există. Astfel, avem sufletele pline de nimic. Oferim bucăți din întregul nostru fără niciun preț, ca mai apoi să nu ne mai mulțumească atât de puțin și suferim în tăcere încât sufletele noastre pline de nimic - dar atât de pline de tot - se sfărâmă de la atâta greutate.
Mi-aș dori ca măcar o zi din viața ta să fii împacat cu Dumnezeu, oricine ar fi El pentru tine (Dumnezeu nu judecă) și să dai frâu liber imaginației tale bogată și atât de clară de parcă ai știi să-ți desenezi visele. Mă frustrează și mă doare faptul că deși nu am discutat nimic concret despre toată porcăria asta, tu totuși ai promis în liniște Paradisul și ți-ai lăsat amprenta aici, ca mai apoi să spulberi Raiul și Iadul din mine și să-mi tulburi toate stările. E suficient să-ți văd ochii atât de goi ca să aprinzi durere în sufletul meu. Pot fi puternică, diplomată și neutră în răspunsuri la întrebările bolnave ale oamenilor. Te vreau atât de mult încât mi-aș putea asuma pentru tot restul vieții că m-aș pierde cu totul pentru o jumatate de ora... la fel cum m-am pierdut și în secunde și minute în care am uitat pur și simplu să respir.
Hai pur și simplu să vorbim. Să ne spunem ce avem în sufletele astea mari... Să terminăm cumva povestea asta neîncepută. Hai să avem timp să rostim cuvinte din adânc. Fără teamă, fără să judecăm. Doar să vorbim.. sincer.. și fără martori. Hai să facem liniște. Să ne lăsăm inimile să bată într-un ritm normal, iar la final să ne strângem în brațe, să ne privim în ochi și apoi să plecăm! Hai să nu ne îndrăgostim! Mie nu mi-e frică! Mi-e frică doar de sunetul pașilor tăi repezi. De fiecare dată repezi, grăbiți, atât de insuportabili încât simt că-mi omoară câțiva decibeli când îi aud. Tu te îndepărtezi, iar eu îi aud de parcă te apropii. Sunt dispusă să accept orice! Dă cu mine de pământ când mă vezi, evită-mă, nu mă saluta, nu zâmbi, nu mă privi în ochi, ceartă-mă..... Pot sa iert orice, dar nu absența ta. Lasă-mă măcar sa te văd rar și atunci măcar să te văd fericit.
Cu siguranță limbajul trupului și al ochilor mei îți arată clar neliniștea, gesturile, respirația și probabil bătăile inimii - care sunt imposibil de controlat - împreună cu toate stările pe care mi le creezi. Tu vezi asta! Mi-aș dori să vezi și nevinovăția mea, deși am ales să plec pentru că am acceptat oferta de a lua toată vina asupra mea, fără a spune un cuvânt. Am lăsat-o să creadă ceea ce i-ai spus tu. Am plecat ca să fii liniștit și ca să nu declanșez furtuni pe care nu știu să le opresc. Abia mă lupt cu ale mele. Așadar, îmi asum consecințele pentru faptele *mele*, sau mai degrabă pentru gândurile mele... Îmi asum că am ales să te salvez pe tine. Eu doar cu mintea am greșit... și cu ochii... Mă bântuie regretele, dar cel puțin ne-am ținut în brațe zece secunde și am trăit cele mai intense momente fugitive în toată dezordinea asta. Am trăit în nebunie doar câteva minute în câteva luni. Și acum... caut umbrele tale în întuneric și tăcere.. O antiteză perfecta! Un vis frumos... Și coșmarul vieții tale de care aș fi putut să mă lipsesc. N-am vrut să fie așa.

Am început să scriu povestea asta acum o viață și parcă tot încerc să trag de timp. Nu are un final și recunosc, este prima dată când mi se întâmplă așa ceva. Aș putea scrie până la bătrânețe... Despre tine, om frumos!

Mi-ai oferit șansa de a-mi juca propriul rol, greu, de altfel... în acest spectacol cu final nefericit și, evident, fără aplauze.

Asta-i pentru tine, om diferit!

Ai lăsat în urma ta un univers de stare, ai agățat reminiscențe și ecouri în mintea mea. Vreau să știi că n-am avut scopuri de atins. Am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine fără să-mi iau avânt. În felul ăsta, am ajuns cumva pe marginea prăpastiei dar n-am căzut.
Mai vreau să știi că te apreciez foarte mult! Pentru ceea ce ești, ce faci, pentru emoțiile pe care le transmiți, pentru câta iubire porți în tine.
Pentru mine, fiecare om care intră în viața mea reprezintă un dar de la Dumnezeu și consider că a fost trimis cu un scop. Faptele te fac campion.. Divin este cuvântul cel mai potrivit pentru ce face prezența ta minții mele. Treci cu calm prin zgomote și confuzii. Enervant de calm și limpede. Traiești idealuri plin de eroism. Tu esti atât de colorat, om de la care încerc cu disperare să fur tot ce e bun. Te rog să mă ierți că am fost atât de nesimțită în fapte uneori... Gândul că las în urmă acest splendid fenomen creat de Dumnezeu, îmi bochează sufletul, tâmplele și toți nervii... Mă hrănesc cu sentimente de vinovăție pentru lucruri pe care nu le-am făcut. Măcar dacă aș fi făcut o parte din tot ceea ce am gândit la un moment dat.. Nu am nicio vină că pe trupul tău sunt scrise reguli ce imploră a fi încălcate cu păcat. Din păcate acest joc nu avea și indicații despre cum să-mi domolesc capriciile, agitația și dorința de tine, deși regulile îmi erau clare.

Am un respect nemărginit pentru tine, și cu tot păcatul din gândurile mele, cu toate scenele pe care le-am trăit, cu tot ce s-a întâmplat... îți jur! N-aș fi făcut nimic! Dacă aș fi vrut orice, cu siguranță aș fi început cu abordarea! Înainte de orice altă mișcare. Ne-am otrăvit puțin, dar nu suficient. Putem fi și demoni și sfinți în același timp.


My special gift from God!